Elena Văcărescu

Elena Văcărescu, descendentă a faimoasei familii de poeţi a Văcăreştilor, s-a născut la 21 septembrie 1864 la Bucureşti, fiind fiica lui Ioan Văcărescu, ministru plenipotenţiar, şi a Eufrosinei (n. Fălcoianu), descendentă a unei vechi familii boiereşti muntene, potrivit Agerpres.

Şi-a început studiile în casa părintească şi le-a continuat la Paris, unde a audiat, la Sorbona, cursuri de literatură, filosofie, estetică, istorie şi mitologie. Prin Sully Prudhomme a dobândit cunoştinţe de artă poetică şi acreditare în saloanele literare ale epocii, se arată în ”Dicţionarul scriitorilor români” (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu; Editura Albatros, Bucureşti, 2002). A debutat în 1886 cu volumul de poezii ”Chants d’Aurore”, apărut la Paris şi premiat de Academia Franceză cu Premiul ”Archon Despérouses”.

După terminarea studiilor a revenit la Bucureşti. Între 1888 şi 1891 s-a aflat în suita reginei Elisabeta (poeta Carmen Sylva), admiratoare a talentului tinerei literate (”Dicţionarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române, la Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

Se spune că regina ar fi regăsit în Elena Văcărescu fiica pe care şi-o dorise, potrivit adevarul.ro.  Prezenţă constantă în viaţa familiei regale, Elena l-a cunoscut pe principele Ferdinand, cel care fusese adus la curtea regală şi pregătit pentru a urca pe tron.    Între cei doi s-a înfiripat iniţial o frumoasă prietenie.  Elena Văcărescu a fost cea care l-a iniţiat pe principe în literatura românească şi i-a insuflat dragostea pentru poezie.  Prietenia s-a transformat în idilă, chiar sub ochii reginei Elisabeta, despre  care se spune că ar fi încurajat relaţia celor doi. Nu doar Elisabeta vedea în cuplul Elena-Ferdinand o idilă frumoasă. Desele apariţii ale celor doi la evenimentele publice au stârnit comentarii şi în rândul contemporanilor.   ”Familia regală cu principele moştenitor Ferdinand şi toţi curtenii şi doamnele de onoare au fost în escursiune în judeţul Muscel. Au vizitat Rucărul, defileul Dâmbovicioarei, au intrat în peşteră şi au ieşit la Pajura. Dar în această călătorie, printre brazi , mesteacăni şi anini s-a născut o dragoste. Principele moştenitor s-a înamorat de d-şoara Elena Văcărescu, doamna de onoare a reginei Elisabeta. Dragostea a fost înconjurată de regină. Regina este poetă pentru că era Carmen Sylva, iar regina uitând că măritişurile şi însurătorile celor destinaţi să poarte Coroana şi sceptrul se fac sub controlul raţiunii politice a susţinut căsătoria din dragoste a celor doi tineri care se iubeau”, scria C. Baclabaşa în volumul ”Bucureştii de altă dată”.

Când Carol a aflat despre relaţia dintre principele moştenitor al coroanei şi domnişoara de onoare, se spune că nu s-ar fi împotrivit relaţiei. În faţa Consiliului de Miniştri care a respins de la bun început o posibilă căsătorie între cei doi, regele s-a opus, într-un final, şi el. Miniştrii din Consiliu au invocat Constituţia ca pavăză împotriva căsătoriei celor doi îndrăgostiţi.    Potrivit Constituţiei, căsătoria regală trebuia să aibă loc cu reprezentanta unei curţi regale din străinătate, din raţiuni politice.”La stăruinţele reginei, Lascăr Catargiu a răspuns: «Majestate, aiasta nu se poate!». Faţă de stăruinţele reginei care punea înainte ca argument înflăcăratul amor al principelui şi teama ca prinţul să nu aleagă o soluţie disperată, Lascăr Catargiu a răspuns: «Eu, Maiestate, nu spun că prinţul nu poate lua în căsătorie pe d-şoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista  trebuie să rămâie simplu particuler»”, mai notează C. Baclabaşa în ”Bucureştii de altă dată”.

Despre zilele în care miniştri le-au decis soarta,  Elena Văcărescu avea să scrie în memorii:„Întoarcerea noastră din plimbarea idilică de la Câmpulung nu a fost lipsită de amărăciune. La Bucureşti încă de la primele audienţe pe care le acorda Regele află că taina logodnei noastre fusese dezvăluită. Dojana lui nu a fost blândă. Am plecat capul, dându-mi seama că iubirea noastră fusese dată în vileag… Regele ne surghiuni pe Regina, pe prinţ şi pe mine în fundul micului apartament atât de primitor altădată, devenit acum “camera de tortură… De-a lungul acelor după amiezi chinuitoare auzeam venind din curte zgomotul trăsurilor acestor rău prevestitori: soseau câte unul sau mai mulți deodată, cu pasul solemn, întunecat la faţă, pe chipul lor neputîndu-se citi nimic. Veneau unul după altul să-si îndeplineasca rolul de călău…”. Pus în final să aleagă, între tronul României sau Elena Văcărescu, Ferdinand a ales să fie rege.

După 1891 s-a stabilit la Paris, unde până la sfârşitul vieţii a desfăşurat o intensă activitate literară şi diplomatică în favoarea României. Nicolae Iorga o numea, astfel, pe Elena Văcărescu, ”ambasadoarea sufletului românesc”.

În 1898 Elena Văcărescu a deschis un salon literar în apartamentul său din Paris, acesta fiind frecventat de mari oameni de stat, diplomaţi, artişti, scriitori. Elena Văcărescu s-a impus în lumea literelor franceze, trezind un binemeritat ecou şi în presa din ţară. ”Era o natură sociabilă, veselă, optimistă. Cucerea îndată simpatia oamenilor prin felul ei deschis, prin scânteierea spiritului ei ingenios, dar toate devotamentele pe care le câştiga pentru sine le îndrepta îndată către ţara ei de obârşie, niciodată uitată, mereu prezentă în inima ei caldă şi credincioasă.(…) Franţa a devenit pentru ea o a doua patrie, primitoare, binevoitoare, dar în mijlocul Franţei Elena Văcărescu a rămas româncă”, scria Tudor Vianu despre Elena Văcărescu.

În 1912 a fondat împreună cu N. Iorga, Dimitrie Gusti, O. Goga ş.a. ”Cercul Analelor” din Bucureşti, importantă instituţie a Conferinţelor franco-române, afiliată la ”Cercul Analelor” din Paris, şi a participat, alături de N. Iorga, la întemeierea Ligii Culturale.

În anii Primului Război Mondial a depus o intensă activitate pentru susţinerea intereselor naţionale româneşti în Occident. În 1920 a primit misiunea de a face parte din delegaţia României la Societatea Naţiunilor. A conferenţiat în Belgia, Cehia, Elveţia, Franţa, Italia, Olanda, Polonia, Spania, făcând cunoscute străinătăţii realităţile politice româneşti, activitatea sa politică şi oratorică fiind prioritară celei scriitoriceşti, se arată în dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003). La Societatea Naţiunilor, timp de două decenii s-a dedicat unor importante misiuni culturale şi acţiuni diplomatice, străduindu-se totodată ca prin discursuri şi conferinţe să aducă România şi creaţia ei spirituală în atenţia Europei.

A fost ataşat de presă, apoi consilier cultural pe lângă Legaţia României la Paris, şi secretar general al delegaţiei României la Societatea Naţiunilor. A făcut parte, din 1922, din comitetul de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuală de la Geneva (de pe lângă Societatea Naţiunilor), a fost fondatoare, alături de Paul Valéry, a Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală (1924, Paris). A fost, de asemenea, preşedintă de onoare a Academiei Feminine de Litere din Paris şi iniţiatoare a Premiului Femina pentru roman. În 1934 s-a aflat între fondatorii Casei Româneşti din Paris, se arată în ”Dicţionarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009). De asemenea, s-a numărat printre membrii fondatori ai Comitetului Internaţional pentru Difuzarea Artelor şi Literelor prin Cinematograf (1930).

După cel de-al Doilea Război Mondial a fost numită, în 1945, consilier cultural pe lângă Ambasada României. Elena Văcărescu a făcut parte şi din delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris (1946).

Amintim din opera Elenei Văcărescu: ”Rapsodul Dâmboviţei” (”Le Rhapsode de la Dambovitza”, publicat în 1892 la Bucureşti, premiat de Academia Franceză), ”L’Ame sereine” (Paris,1896), ”Lueurs et Flammes” (Paris, 1903), ”Kings and Queens I have known” (Londra, New York, 1904), ”Pe urma dragostei” (Bucureşti, 1905), ”Chants du Cobzar” (Paris, 1905), ”Nuits d’Orient. Folklore roumain” (Paris, 1907), ”The Queen’s friend” (Londra, 1907), ”Le Jardin passionnné” (Paris, 1908), ”Amor vincit” (Paris, 1909), ”Le Sortilčge” (Paris, 1911), ”La Dormeuse éveillée” (Paris, 1914), ”Dans l’or du soir” (Paris, 1927) ş.a.

”Memorialistica (”Mémorial sur le mode mode mineur”, 1946, şi ”Le roman de ma vie”, început în 1942, rămas neîncheiat) documentează în legătură cu anii copilăriei, Bucureştii de altădată, Parisul de după 1880, cu saloanele literare ale timpului. Interes cu mult mai mare prezintă amintirile literare ale autoarei care i-a cunoscut personal pe: Hugo, Alecsandri, Eminescu, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme, Caragiale, Macedonski, Anna Brâncoveanu de Noailles, Proust, Anatole France, Paul Valéry, d’Annunzio, Unamuno, Tagore”, se arată în ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, Bucureşti, 2002).

La 11 iunie 1925 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române, fiind prima femeie primită în rândurile Academiei Române (”Dicţionarul scriitorilor români”). Laureată de două ori a Academiei Franceze, Elena Văcărescu a fost decorată, în 1927, şi cu Legiunea de Onoare, în grad de Cavaler, iar în 1933 cu Ordinul ”Coroana României” în grad de Mare Ofiţer.

Elena Văcărescu a murit la Paris, la 17 februarie 1947. În 1959 a fost reînhumată în Cimitirul Belu din Bucureşti, în cavoul familiei Văcărescu. 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s