De la Miacis, la Pisica

“Dintre toate creaturile lui Dumnezeu, existã una care nu poate fi înrobitã. Aceea este pisica. Dacã ar putea exista încrucişare între om şi pisicã, procesul ar îmbunãtãţi omul, dar ar deteriora pisica”. (Mark Twain, 1894)

Stilatã, sofisticatã, jucãuşã, independentã, agresivã, şireatã, pasionalã, energicã, duplicitarã…un portret al pisicii este poate la fel de complex ca al unei fiinţe umane. Relaţia dintre om şi felinã a fost întotdeauna una încãrcatã de ambivalenţe, de sentimente amestecate, dupã cum se poate deduce din percepţiile tulburi asupra sa în oglinda istoriei, potrivit historia.ro.

Pisica descinde, cel mai probabil, din Miacis, un animal cu trãsãturi de nevãstuicã care a trãit în urmã cu 40 de milioane de ani. Din Miacis se pare cã au evoluat toate carnivorele. Cea mai bine documentatã pisicã preistoricã este cea cu dinţii-sabie, Smilodonul, care a dispãrut din cauza epuizãrii vânatului. Este foarte dificil de dezlegat enigma domesticirii animalului, în condiţiile în care scheletele de pisicã domesticã şi sãlbaticã sut extrem de similare. Câteva indicii provin din insula Cipru, din 1983, când arheologii au scos la ivealã un maxilar vechi de 8000 de ani.

Este puţin probabil ca oamenii sã fi adus cu ei pisici sãlbatice pe insulã, descoperirea sugereazã cã în aceastã perioadã s-ar fi produs domesticirea. In 2004, sãpãturile pe un sit de epocã şi mai veche au dezvãluit un mormânt în care existã atât un schelet uman, cât şi unul felin plasat intenţionat, ceea ce a confirmat domesticirea, ba chiar a împins-o înapoi cu 1500 de ani. Un studiu recent publicat în Science susţine cã toate pisicile domesticite provin dintr-o pisicã sãlbaticã din Orientul Apropiat, Felis Sylvestris. Unii cercetãtori propun ca datã a domesticirii 12000 î. Hr., vreme în care înfloreau primele societãţi agricole. Pisicile au devenit utile când s-a produs sedentarizarea şi oamenii au început sã depoziteze recoltele care au devenit punct de atracţie pentru rozãtoare. Science denumeşte procesul domesticirii pisicii drept unul dintre cele mai îndrãzneţe experimente biologice întreprinse de om.

În Egiptul antic pisica nu ajunge sã fie doar apreciatã pentru vânarea rozãtoarelor, ci chiar divinizatã. Exportul de pisici era strict interzis, iar uciderea unei feline se pedepsea cu moartea. Pisicile erau mumificate dupã moarte şi îngropate în gropi sacre, deseori cu provizii de şoareci mumificaţi. O astfel de groapã putea conţine mumiile a 300000 de pisici, ca la Beni Hassan. În concepţia teocraticã egipteanã, un om obişnuit nu putea deţine o fiinţã divinã, prin urmare faraonul era proprietarul felinelor. Omul putea însã sã le furnizeze hranã şi adãpost, trebuind sã le aducã la grânar noaptea şi sã le ia înapoi dimineaţa. Pentru asta primeau şi o compensaţie, dacã îşi declarau felina drept servitor…

La moartea pisicii se ţinea doliu, toatã familia îşi rãdea sprâncenele, se bãtea cu mâinile în piept, bocea, deci se practica un ritual complet. În mitologia egipteanã pisica se considera a avea o influenţã directã asupra cãsãtoriei sau sãnãtãţii. Zeiţa egipteanã a familiei şi vieţii era Bast şi avea cap de pisicã, fiind deseori reprezentatã purtând o amuletã a ochiului atoatevãzãtor, utchat-ul. Pentru cã era o crimã împotriva faraonului sã-l deposedezi de feline, o bunã bucatã de vreme acestea nu au ajuns în afara Egiptului, cu o excepţie:pisicile de pe corãbii sau din caravane. Abia dupã cuceririle persane şi romane Egiptul a oferit lumii întregi comoara sa preţioasã:pisica sãlbaticã africanã, care a decãzut din poziţia privilegiatã de divinitate în cea de animal de companie…

O imagine total opusã celei dezvoltate în Egipt este cea din Evul Mediu european, care a demonizat-o şi a transformat-o în agent al rãului. Pisicile au fost asociate vrãjitoarelor şi diavolului şi exterminate sistematic, acţiune care a avut consecinţe nefaste dacã ne gândim la epidemia de ciumã din secolul al 14-lea, rãspânditã de şobolani. Papa Grigore al IX-lea o clasifica drept “creaturã diabolicã”, iar orice persoanã care deţinea o pisicã era automat suspectatã de vrãjitorie şi deseori condamnatã la moarte împreunã cu animalul de companie. O posibilã cauzã a relaţiei imaginate între pisicã şi diavol ar putea fi tocmai natura lor independentã.

Pisicile erau bãtute, ucise sau alungate din oraşe şi sate. Unele dintre superstiţiile formulate atunci au supravieţuit, ca de pildã cea legatã de trecerea unei pisici negre prin faţa cuiva, semn de moarte sau nenoroc. În Ypres pisicile erau folosite in lunile de iarnã pentru a stârpi animalele dãunãtoare pentru lâna stocatã în Lakenhall, dar la începutul primãverii, dupã vâzarea lânii, erau aruncate din foişor în piaţa publicã, ceea ce simboliza uciderea spiritelor rele.

Tradiţia se mai pãstreazã sub forma Kattenstoet (Parada Pisicii), la care se aruncã pisici de jucãrie. O atitudine mai binevoitoare faţã de ele a avut doar regele din Wales, Hywen Dda, din secolul al 10-lea, care a dat o lege prin care interzicea uciderea sau tortura pisicii. Reabilitarea felinelor a survenit odatã cu încetarea vânãtorii de vrãjitoare, iar din 1800 încep sã se contureze diversele rase şi chiar sã se organizeze expoziţii de pisici, printre cele mai preţuite fiind cele cu pãrul lung.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s